Andrew Carnegie (1835-1919). Poate că acest nume nu spune prea multe cititorilor, dar Carnegie este omul care a avut o contribuţie majoră la dezvoltarea industriei americane a oţelului şi care a ştiut să profite din plin de această dezvoltare. Până în 1901, anul în care s-a retras din afaceri, strânsese o avere de aproape o jumătate de miliard de dolari. Şi asta doar prin forţele proprii, fără nici un sprijin: cu 50 de ani mai înainte, când sosise în America, nu era decât un puşti din Scoţia care fugise de sărăcie.
Carnegie s-a născut în Dunfermline, capitala medievală a Scoţiei, în 1835. Tatăl său era ţesător şi toţi se gândeau că Andrew îi va călca pe urme. Dar revoluţia industrială a distrus viitorul acestei meserii: în 1847, când războaiele de ţesut acţionate cu abur au ajuns la Dunfermline, sute de ţesători manuali au ajuns pe drumuri.
Situaţia era sumbră. Nu se mai găsea de lucru şi, după două încercări nereuşite de a câştiga bani cu o băcănie şi un atelier de reparaţii de încălţăminte, familia Carnegie a decis să îşi încerce norocul peste ocean. Aşa a ajuns Andrew în Pittsburgh, un oraş murdar care pe vremea aceea era principalul producător de oţel din ţară. Şi-a găsit prima slujba (avea 12 ani) ca bobinator la o fabrică de prelucrare a bumbacului, unde câştiga 1,20 USD pe săptămână, şi după câţiva ani s-a mutat la oficiul poştal din oraş, pe post de curier.
Aici s-a remarcat imediat prin conştiinciozitate şi prin disponibilitatea de a-şi asuma responsabilităţi noi, uimindu-i pe toţi prin faptul că ştia pe de rost toate străzile din oraş, precum şi numele şi adresele celor mai importanţi clienţi ai oficiului.
Unul dintre aceşti clienţi era Thomas A. Scott, director în cadrul companiei Caile Ferate Pennsylvania, care, plăcut impresionat de ambiţia tânărului Carnegie, l-a făcut asistentul lui personal, cu un salariu de 35 USD pe lună (“Nici nu ştiam cum să cheltuiesc atâţia bani”, va mărturisi mai târziu industriaşul.) Această poziţie i-a permis asumarea şi mai multor responsabilităţi – exact ce îi plăcea să facă – şi acumularea de experienţă, astfel că, atunci când Scott a fost avansat, Carnegie a fost numit în locul lui director al sucursalei din Pittsburgh.
La începerea războiului civil, în 1961, Scott a devenit responsabil cu organizarea transporturilor militare pentru nordişti, iar Andrew l-a secondat. În cei patru ani petrecuţi pe acest post a observat ce importantă este pentru industria de război producţia de oţel şi a intuit potenţialul acestui domeniu. Ca urmare, după încetarea ostilităţilor, nu a ezitat să îşi dea demisia de la Căile Ferate Pennsylvania şi şi-a îndreptat atenţia spre compania Keystone Bridge, care se ocupa de înlocuirea podurilor din lemn cu unele din oţel. Aici a urcat rapid treptele ierarhice şi a ajuns la un venit anual de 50 000 USD, când încă nu împlinise 33 de ani.
Ce a urmat? Carnegie a remarcat faptul că un englez, Henry Bessemer, pusese la punct un procedeu tehnologic prin care se obţinea un oţel mult îmbunătăţit şi a îmbrăţişat ideea. Şi-a investit toţi banii şi s-a împrumutat masiv pentru a putea construi o fabrică de oţel lângă Pittsburgh, acest pas marcând începutul afacerilor sale în stil mare.
De aici înainte, drumul său spre construirea unui imperiu al oţelului poate fi caracterizat de două lucruri:
1) o abilitate extraordinară de a prevedea modul în care va evolua piaţa
2) o preocupare aproape sângeroasă pentru reducerea costurilor.
“Fii atent la costuri şi nu vei avea nici un fel de probleme cu profitul”, obişnuia el să spună. Această politică a dus adesea la greve ale muncitorilor, obligaţi să lucreze din greu, pe salarii mici, dar imperiul lui Carnegie a rezistat şi s-a dezvoltat.
În 1901, compania sa producea mai mult oţel decât Marea Britanie. Carnegie însă obosise. Avea 66 de ani şi simţea nevoia să petreacă mai mult timp cu familia, ca urmare a decis să-şi vândă afacerea. Preţul cerut: 480 de milioane USD. Finanţistul J. P. Morgan a reunit imediat un grup de oameni de afaceri interesaţi de această achiziţie şi preţul a fost acceptat. “Felicitări!”, i-a spus Morgan lui Carnegie după ce tranzacţia a fost finalizată. “Sunteţi acum cel mai bogat om din lume.”
Dar bătrânul întreprinzător nu prea mai era interesat de bani. Considerând că “omul care moare bogat moare fără demnitate”, s-a orientat spre acţiuni de binefacere într-o mulţime de domenii, printre care construirea a 2 500 de biblioteci publice şi sprijinirea cu bani a unor instituţii culturale şi de învăţământ. Până la moartea sa, în 1919, donase peste 350 de milioane USD.
O întâmplare adevărată
Andrew Carnegie era cunoscut şi ca un mare filantrop. Printre altele, el sponsoriza anual Filarmonica din New York cu sume consistente.
Într-un an, însă, când secretarul Filarmonicii s-a prezentat pentru donaţia obişnuită (60 000 USD), Carnegie i-a spus: “Ştii ceva? De ani de zile va dau bani pentru că îmi place muzica. Dar sunt convins că în oraşul ăsta mai sunt şi alţi melomani care îşi permit să facă donaţii generoase. Aşa că du-te şi pe la ei, strânge jumătate din sumă şi eu îţi voi da un cec pentru cealaltă jumătate.” Secretarul n-a zis nici “pas”, s-a conformat şi a plecat.
Nu mică i-a fost însă surpriza lui Carnegie când, a doua zi, la prima oră, s-a trezit cu secretarul la uşă: strânsese cei 30 000 USD şi venise după restul sumei. Complet bulversat, industriaşul s-a ţinut totuşi de cuvânt: a scris pe loc cecul promis, i l-a înmânat omului şi nu s-a putut abţine să nu-l întrebe: “Domnule, e incredibil, cum ai făcut? Cum ai reuşit să strângi 30 000 în mai puţin de 12 ore?”
“Foarte simplu”, a răspuns acesta. “I-am cerut soţiei dvs.”
Sursa: ideideafaceri.ro
preluat: eco.md
Completat sub: r Divertisment
